Zilele Teatrului Național Iași

30 noiembrie - 4 decembrie 2022

O microstagiune generoasă, care marchează 126 de ani de la inaugurarea clădirii Naționalului ieșean (1 decembrie 1896), cu evenimente conexe, dedicată publicului și profesioniștilor din artele spectacolului.  Calendarul evenimentului cuprinde spectacole, conferințe și lansări de carte, la care sunt invitați  jurnaliști, critici și selecționeri de festivaluri din România, Republica Moldova, Ucraina, Marea Britanie, Polonia și Grecia.

Recenzii

Voi comenta azi și în alte două sau trei articole viitoare ceea ce am văzut pe parcursul acestor cinci zile de autentică sărbătoare. O spun încă de acum. Nu tot ceea ce am văzut la Iași este neamendabil. Nu ni s-au oferit spre vizionare doar capodopere.  Nu asta a fost intenția organizatorilor care e evident că sunt în posesia unei fotografii corecte a etapei actuale din evoluția Naționalului ieșean. O etapă pe care o apreciez a fi dintre cele mai bune. Am urmărit spectacole semnate de Silviu Purcărete și de Radu Afrim, de Irina Popescu-Boieru și de Ovidiu Lazăr, de Adi Carauleanu, de Radu Ghilas, de Claudiu Goga, de Florin Caracală și de Ion Sapdaru. Cheile lor stilistice sunt dintre cele mai diferite. Am văzut versiuni moderne ale unor texte datând din epoci diferite. Plugarul și moartea e un text din secolul al XV lea, Alecsandri’ s Garden își află originile în secolul al XlX lea, la fel ca și Trei piese triste ori Năpasta, alte scrieri, transformate în spectacole, sunt chiar de ultimă oră. Numai despre absența diversității ofertei repertoriale nu poate fi acuzat Naționalul ieșean. Am văzut la lucru actori din generații diferite, o echipă căreia nu e deloc greșit să i se acorde statutul de trupă. (continuarea pe www.contributors.ro)

Strategii și politici culturale în actualul context european s-a constituit într-o pledoarie pentru munca în echipă, pentru dialog și susținerea reciprocă. Lămurirea unor aspecte ce țin de politicile culturale ale unui stat s-a constituit în preambul pentru lămurirea conceptului de manager cultural. Da, avem o mare nevoie de manageri culturali, de specialiști în management care să cunoască foarte bine domeniul cultural românesc (și european), care să fie parte a unui demers cultural distinct și cu un specific generat de munca cu artiștii. Un proiect cultural genera profit, numai că profitul în acest caz este greu de cuantificat și imposibil de obținut instant, nu e un efect imediat al unor activități cu și despre artiști. Așa se face că înțeleg perfect de ce Aura Corbeanu a pledat pentru munca în echipă și pentru o mai bună promovare a managementului artistic. (continuarea pe www.bookhub.ro)

O sală mare și plină-ochi a aplaudat, minute în șir, la sfârșitul acestui Plugarul și moartea, un spectacol extraordinar, semnat Silviu Purcărete. Am simțit acolo, în atmosfera realmente încinsă, o stare – arareori întâlnită – de extaz intelectual impregnat, parcă, de împlinirea pe care o aduce cu sine înțelegerea a ceva extrem de complicat. Ceva de care ne temem, instinctiv dar totuși rațional (d-ale paradoxului!), care ne apasă, amețitor și amenințător. Am descoperit, cred, catharsys-ul ca stare de grație, omogenizantă în raport cu diversitatea grupului uman care ajunge să se împlinească prin laica (în sensul de profund cartezian) împărtășire. (continuarea pe LiterNet.ro)

Ceea ce surprinde plăcut și se impune este strategia remarcabilă a TNVA de a scoate de la nemeritata naftalină și a readuce în atenția contemporanilor impregnați de social media, postmodernisme și alte -isme, autori și lucrări din vechea, solida și buna tradiție a secolelor XIX – XX, pe nedrept catalogați ca fiind depășiți (prăfuiți, nașpa – iarăși după facultăți). Uite că nu sunt. De la Caragiale („Sunt vechi, domnule!”) și patronul Alecsandri, la Shelley și Stendhal, via Antonin Artaud, până la Johannes von Tepl, Maurice Maeterlinck sau George Orwell (dramatizat, adică luat la purtare scenică) teatrul nostru cel de toate zilele și timpurile trăiește și se exprimă, sensibilizează și dă de gândit celor cărora nu li s-a atrofiat și nu și-au pierdut acest bun obicei; deci, care mai pot fi influențați. (continuarea pe LiterNet.ro)


THE SHOWCASE OF TNI (THE NATIONAL THEATRE, IASI): FIRST IMPRESSIONS
The National Theatre of Iasi showcased between Nov. 30 and Dec. 4, eleven of its more recent productions, all carefully selected from its stored repertory, in order to provide a varied spectrum of aesthetic and other concerns, ranging from realism (Talk to me and Quixote Syndrome), to postmodernism (Massage), to theatre of cruelty (Antonin Artaud: The Cenci), to politics (1984), to gothic and the poetic (Three Sad Plays), to hybridity (Alecsandri’s Garden) among others. (…)
If I had to choose from this volume of works the production that impressed me the most, I would vote for „Death and the Ploughman”, the medieval poem of the German humanist Johannes Tepl, directed by Silviu Purcarete. An absolutely mesmerizing experience. Theatre at its best (and Purcarete at his best). The apotheosis of theatre’s dualities and elusive realities. An exceptional merging of the real and the unreal; a fascinating, and deliberately (con)fusing relay between the “nowness & here-ness” of the corporeal and the “then-ness & there-ness” of the virtual, between topos and its erasure. (…)
Using technology in a very imaginative way, Purcarete created a multilayered stage world where the presence of the newly widowed Ploughman, who believes that a full portion of joy is also a full portion of sorrow, clashed with the absence (yet everywhere present in people’s life) of Death, thus creating an intriguing, swirling dialectic between the living body of the actor and its (re)presentation/(re)production and spatial dislocation through the mediation of technology. There were times in which it was impossible to tell the face from the mask, the real from the unreal, thus proving true the words of Death: „From the moment you enter this world, you are old enough to leave it.” The birth of presence guarantees the presence of absence.
And this is what Purcarete’s, at times haunting, at other times austere and flowing, re-enactment of life’s “vicious circle” brought center stage: its alarming, ever-lasting and apocalyptic contemporaneity.
In brief: an incredibly inventive, vibrant, „de-teritorialized” dramatization of life’s, and by extension, theatre’s dialectics. A piece of Art that points towards the “always already” Day After.