Antonin Artaud. Familia Cenci

Spectacolul este un exerciţiu de stil care ne provoacă la sinceritate. Cu o rafinată înţelegere a teoriilor despre teatru atât de apreciate, comentate, analizate şi asumate în estetici şi forme pe care Artaud le-a formulat în urmă cu un secol, Silviu Purcărete ne invită la o întâlnire directă cu impresiile intelectuale pe care, cu sprâncene ridicate, le admirăm citite în volum. (epingeac.com)

Spectacolul ieșean înseamnă în primul rând un argument în favoarea relației de complementaritate dintre cele două preocupări artistice majore ale lui Artaud. Scrisul despre și pentru teatru. Nu am nici un fel de îndoială că regia spectacolului din 1935 a adus cu sine și o revelare a celei de-a treia dimensiuni a personalității lui Artaud. Aceea de regizor. De revoluționar al punerii în scenă. Sigur e că Purcărete a imaginat un scenariu dramatic în intimitatea căruia a combinat și piesa aceasta atât de bizară, și fragmente din textele teoretice artaudiene. A inventat un personaj numit Bufonul, jucat excelent de Mălina Lazăr. Căruia i-a împrumutat propria sa voce, fapt ce, la nivel simbolic, semnifică o asumare. Așadar, Silviu Purcărete nu a intenționat să limiteze spectacolul montat la Teatrul Național din Iași la importanta dimensiune culturală amintită mai sus. Nu a vrut să opereze doar o restituire a ceva care nici la noi și nici altundeva în Europa ori în Lume nu a avut parte de atenția meritată. Nu a făcut numai ceea ce aș numi un gest cu valoare implicit didactică. Folosesc sintagma, care am toate motivele să bănuiesc că nu ar fi tocmai pe placul regizorului, tocmai fiindcă știu că în mediile teatrale românești Artaud e mai degrabă citat decât citit. Împrumutându-și vocea personajului Bufonul, Purcărete a procedat la o profesiune de credință. (Contributors)

Cine a văzut „Uriașii munților”, „Pălăria florentină”, „Cafeneaua”, „Plugarul și Moartea” știe la ce să se aștepte de la această reprezentație. Impecabil gândită și construită, cu o maximă atenție la detalii, mizând pe impactul vizual (aici totul e preponderent alb-negru, de la decor și costume până la chipul actorilor, cu foarte puține accente cromatice care vin din machiaj, din verdele strident și din roșul sângelui reflectat în grimasele și în hohotul buzelor, precum și în scena triumfului malefic al lui Cenci, înveșmântat în roșu, într-o mantie ce amintește de toga romană și sugerează lectica în care caesarul victorios era purtat prin Roma – un Nero nebun, incendiind toate principiile umane, un Caesar apocaliptic, întruchipând puterea absolută) și pe simțul proporțiilor, Familia Cenci e splendidă ca viziune regizorală. Jocul cu proporțiile (deformarea liniilor e realizată atât pe verticală, cât și pe orizontală), spiritul epocii păstrat prin modul în care e ilustrată prezența și privirea mulțimii (extraordinară ideea utilizării manechinelor, plasate în colțurile scenei, în costume specifice timpului, recuperând culoarea locală, dar, în același timp, exprimând încremenirea umanului în fața monstruosului), atitudinea clerului față de actele de cruzime și de păcatele lui Cenci, cu prezența intermitentă a Papei, simplă fantoșă, neputincioasă într-un scaun cu rotile, dar omniprezentă în deciziile vremii și luptele pentru putere se deschide către alte sugestii: experimentele medicale din lagărele de concentrare, soldații armatei roșii – orori ce aduc foarte aproape de noi „adevărul” cruzimilor din orice epocă. De altfel, acest echilibru între un atunci subtil, dar perfect recuperat, și o actualitate recognoscibilă, care te obligă să ieși din contextul momentului desfășurării tragediei familiei Cenci, e ceea ce-i reușește lui Silviu Purcărete foarte bine. Totul se subsumează astfel unei atemporalități cutremurătoare. (Alecart)

Silviu Purcărete dă frâu liber tuturor forțelor creatoare într-un spectacol intens în senzații și, cu siguranță, neconvențional. Subiectul pe care alege să îl pună în scenă este istoria familiei Cenci, o poveste a cruzimii instinctelor umane, care a fost adaptată în mai multe versiuni de Shelly, Stendhal și Antonin Artaud. Spre deosebire de viziunile anterioare, care sunt un comentariu asupra moralei în raport cu vremurile, la Antonin Artaud, interesul este pentru cruzimea poveștii unor personaje celebre, din care să poată extrage forța ce se agită în ele ca să zguduie simțurile spectatorului. (Bookhub)

Spectacolul pus în scenă de Silviu Purcărete, la Naționalul ieșean, realizează un dialog al revoltatului din Van Gogh, sinucisul societății cu veacul nostru, cu privirea noastră. cu privirea noastră la teatru. Familia Cenci e un text care premerge teoriilor, aserţiunilor şi jocurilor metaforice din „Manifestul teatrului cruzimii” şi, mai apoi, din „Teatrul și ciuma”. Piesa ar putea fi plasată ca o curiozitate printre scrierile dramaturgului; în paginile ei se întrepătrund indignarea în fața inerției societății, cu dorința imperioasă a înnoirii formelor, cu utopia și pledoaria pentru un teatru al transcenderii. În producţia de la laşi intitulată în palimpsest „Antonin Artaud. Familia Cenci”, regizorul optează pentru inserţia unor pasaje din „Teatrul şi dublul său”, pasaje redate cu ajutorul unui bufon pe care l-am înţeles mai curând drept un alter ego, un homunculus desprins chiar din Artaud. Îi poartă cuvintele ca un vehicul, strecurându-le ca pe nişte marginali la scenele care se joacă, gesticulează uneori par că în contrapondere cu discursul înfierbântat din T„eatrul cruzimii” sau întrerupe brechtian acţiunea spre a-și insera propriul act. Un diavol ieşit din cutía mecanică, așezându-se în lungul şir al acestor Clov, Krapp, Didi sau Gogo zămisliți de bagheta lui Silviu Purcărete. (Teatrul azi)