Digul și alte povestiri

(Încă) Nimic despre dig. Doar câte ceva despre forța tămăduitoare a Teatrului, despre unul dintre cei mai mari vizionari ai săi și despre câțiva dintre cei mai frumoși slujitori ai Thaliei. Pe scândura unei scene lacustre (Oana Micu strikes again!), de pe digul căreia sinucigași de toate vârstele se aruncă în heleșteul doldora de posibilități senzoriale ca să simtă mai bine pulsul vieții și să dea mâna cu Îngerul baterist din Orașul Scufundat (poate chiar în vodcă!) pe care Brenner îl păzește de turiștii căutători de strigoi. Așa cum păzește și Sala de Teatru la Cub a Naționalului ieșean, salvat ca prin minune de urgiile vremurilor și redat încă o dată spectatorilor din toată țara, căutători de comori teatrale ce-i vor călca mai mult ca sigur pragul. Pentru a-și primi binemeritată răsplată de la fabuloșii actori, toți unul și unul, cu care suprarealistul Radu Afrim face dintotdeauna magie pe scena – cred – cu cel mai special vibe din câte avem în acest moment. Dacă citești înainte povestirile lui György Dragomán, ai putea să bagi mâna-n foc că Radu Afrim are să te treacă prin secvențe de stază ce te vor reduce la doar câțiva atomi cu care te vei agăța de existență, că va ridica în scenă treaptă după treaptă și etaj după etaj scara (poate și preajma) unui bloc (cu tot felul de locatari ciudați, desigur!) pe care băieți curioși încearcă să prepare praf de pușcă, bombe fumigene și tot felul de drăcovenii până vor face să amuțească gramofonul cu un singur disc cu un singur cântec despre copaci mari, pădure neagră și rătăcire… al unui bunic ce-și așteaptă cuminte călărețul pe un fotoliu cu urechi, numai ca să deschidă împreună, sertar după sertar, corzile vocale din spatele gurilor de aramă ale leilor de pe comoda de mahon plină de surprize de alungat frica de orice și de recăpătat încrederea în sine!…

Ca de obicei, teatrul lui Afrim nu e doar teatru, este mai ales o intensă construcție emoțională, vrajitorească. De data asta, o nouă „călătorie spre marea interioară”, fie ea și mlaștina spaimelor noastre de fiecare zi. Un caleidoscop de personaje și întâmplări, care se rotesc in fața privirii spectatorului, trăgând câte un fir din de istorie spre a-l țese în următoarea poveste. Mlaștina la care se raportează cu toții cumva le developează stările, le exacerbează trăirile. M-a impresionat felul în care personajele și poveștile se scurg prin încăperile rotitoare, toate îngemănate ca în miezul unei nuci de aur, despre care vorbește, vrăjindu-ne de-a dreptul, personajul Fănuța al Mălinei Lazăr.