Femeia – câmp de luptă
de Matei Vișniec
Regia: Botond Nagy
Sala Teatru Cub
Creatori
Trailer
Play VideoInformații suplimentare
„Femeia – câmp de luptă e despre o Europă care a învățat să tacă. Despre un corp de femeie în care s-a scris un război, pe care nu-l mai putem șterge. Nu mă interesează reconstrucția istoriei, ci felul în care ea locuiește prezentul — prezentul nostru încărcat, febril, rușinat, în care imaginile războiului din Bosnia coexistă cu notificările de azi despre încă o femeie ucisă în România. Trăim într-un an 2025 în care femicidul a devenit statistică, iar știrile sunt infuzii zilnice de violență. Războiul nu mai e la periferie: e în case, în apartamente, în scările de bloc. E aici, în respirația noastră.Dorra și Kate sunt două voci care nu se întâlnesc niciodată cu adevărat, pentru că între ele stau fantomele trecutului, știrile, discursurile politice, rapoartele ONU, spusele experților, șoaptele vinovăției colective. Între ele stă o lume care a privit, a comentat, apoi a trecut mai departe. Le pun pe scenă ca pe două corpuri pierdute într-un teritoriu comun, dar imposibil de împărțit.Primul lucru pe care l-am simțit când am citit textul a fost postura corpului Dorrei. Un corp închistat, înfricoșat, dar încă viu. M-am apropiat de ea ca de un animal speriat, care trebuie protejat de sunete și de lumină, dar și expus, pentru ca noi să înțelegem cât de adâncă e lumea în care s-a ascuns. Kate este un ghid între lumi, dar uneori își pierde harta — și, poate, asta o face mai umană.Nu am vrut să spun o poveste în linie dreaptă. Trauma nu funcționează așa. Am construit spectacolul ca pe un puzzle temporal: momentele din Bosnia, prezentul clinic, amintirile lui Kate și spaimele Dorrei coexistă în același timp scenic. Suntem în interiorul unui ceas elvețian care se sparge încet — și în cioburile lui se ascund ambele femei, fiecare încercând să respire în alt ritm.Violul de război nu a dispărut. Trauma nu a dispărut. Doar s-a mutat în alte țări, în alte frontiere, în alte case. Războiul nu e metaforă. Războiul e aici: în politică, în indiferență, în felul în care societatea privește femeia ca pe un teritoriu care poate fi luat, cucerit, pedepsit, nimicit.Spectacolul meu este un ritual de autoflagelare și înviere. O liturghie a corpului feminin jupuit. Textul lui Matei Vișniec devine o scară către ceea ce nu poate fi rostit. Ceea ce ne e rușine să articulăm. Ceea ce am prefera să nu vedem.În spectacol nu vorbesc despre violență, ci despre consecințele ei. Despre felul în care două ființe încearcă să creeze o intimitate imposibilă într-o lume care le-a furat orice stabilitate. Aici nu există eroism. Există doar umanitate. Și poate, într-un colț al lumii, un început mic de vindecare — chiar dacă doar pentru o clipă, chiar dacă doar pe scenă, chiar dacă doar în respirația dintre două replici."
„Am scris aceastǎ piesǎ în 1996, la sfîrşitul acelei teribile perioade de conflict interetnic pe fost pǎmînt iugoslav. Războiul din Bosnia dura de patru ani. Lucram la Radio France Internationale şi transmiteam în fiecare zi ştiri despre atrocitǎţile comise pe diversele fronturi, dar mai ales la Sarajevo unde oraşul era asediat. Ceea ce se întîmpla în fosta Iugoslavie mǎ preocupa şi mǎ impresiona, era vorba de un mǎcel în plină derulare în imediata vecinǎtate a României. Toate acele teribile scene de barbarie aveau loc în inima Europei, la douǎ ore de avion de Paris, în vecinǎtatea a ceea ce credeam cǎ era Europa civilizatǎ, dar care se dovedea incapabilǎ sǎ stingǎ acel incendiu. Jurnalistul din mine se simţea ca un cîine aruncat într-o fîntînǎ secată: comentam ştiri despre oroare, dar practic nu puteam face nimic pentru a opri oroarea. Aş fi vrut sǎ pot face ceva concret, sǎ merg acolo unde cǎdeau obuzele, sǎ pot devia mǎcar un singur glonte tras spre un civil nevinovat. Jurnalistul din mine, neputincios în faţa realitǎţii, i-a predat însă ştafeta dramaturgului. Mi-am spus cǎ o piesǎ interesantǎ despre barbaria rǎzboaielor interetnice ar putea trezi spiritele, incita la reflecţie, trezi conştiinţe... O piesǎ putea fi deci mai eficientǎ decît ştirile. În orice caz, pentru mine scrierea acestei piese însemna ieşirea din neputinţǎ.”
