Proştii sub clar de lună

„Vă fac o mărturisire”: am ajuns să cred că acum, aici, astăzi, omul de teatru nu poate supravieţui fără a fi în acord fin şi constant cu realitatea imediată, o realitate adesea contondentă pe care, dacă vrei să o transformi în spectacol teatral, trebuie să o reaşezi în matricea unei stilizări esenţiale.Cred că, după Caragiale, Teodor Mazilu este dramaturgul irevocabil al românismului în expansiunea sa exaltată şi mediocră, căci ne paşte permanent o autentică „ipocrizie a disperării” care ne face mereu convertibili la ignoranţă şi mereu obedienţi faţă de circumstanţe aparent favorizante.Îmi doresc o comedie puternică despre societatea „de tarabă” a zilelor noastre: totul se vinde şi / sau se cumpără, viaţa personală e un subiect de tranzacţii financiare şi / sau erotice, iar sentimentele au devenit mijloace de şantaj rizibil.Aşadar, comèdia se petrece într-un soi de talcioc unde totul şi toate sunt uzate, dar oricând utilizabile sau reutilizabile. Aici se trăieşte, aici se doarme, se mănâncă, se bea, aici au loc despărţiri şi îndrăgostiri, toate temporare şi frugale, căci aici totul se vinde şi se cumpără în barem de timp şi într-o savuroasă ilegalitate.Personajele se încâlcesc în amalgamul strident al unor vremuri nebune şi supravieţuiesc prin intermediul unor ticăloşii ieftine (de tarabă, evident).În miezul râsului, îmi doresc să rămână, ca un cui într-o talpă şturlubatecă, înfrigurata afirmaţie a lui Mazilu: „Prezentul nu poate fi trişat.”