Un dolce far niente

Pentru mine, spectacolul ăsta este despre ignoranţă şi autosuficienţă, despre cei pe care bunăstarea şi confortul i-au prădat de valori, despre idealuri decăzute şi multă, foarte multă, inerţie. Nişte omuleţi mici şi plicticoşi, pe alocuri amuzanţi, pe alocuri ridicoli, ȋşi petrec verile la ţară, unde speră să uite de toate problemele de peste an şi să se relaxeze ȋn confortul multelor bunuri acumulate. Au bani, au statut social, au familii şi nu au griji. Nu vor să audă despre ce se ȋntâmplă ȋn lume, nu vor să ştie de probleme, nu vor să li se ţină teorii, vor doar să se simtă bine. Numai că e de ajuns ca unul dintre ei să ȋnceapă să renunţe la aparenţe pentru ca tot ceea ce părea la ȋnceput amuzant, să devină trist, dureros şi autoreflexiv. Mă revoltă pasivitatea şi micimea morală care ne domină. Îmi repugnă lipsa de coloană vertebrală şi laşitatea. Cred că trăim ȋntr-o lume ȋn primul rând coruptă moral, incapabilă să se regenereze ȋn absenţa unei revolte faţă de sine ȋnsăşi. Confortul, suficienţa, vieţile călduţe par a omorî conşiinţa şi simţul critic. Este o plagă şi aşa cum se ȋntreba şi Gorki, mă ȋntreb şi eu dacă artistul poate rămâne indiferent la aşa ceva, sau dacă este ȋn ȋnsăşi esenţa sa să reacţioneze, să chestioneze; nu să vindece, dar să tragă un mare semn de exclamare. Nu ne-am propus să facem un spectacol comod, ci unul provocator, care să ridice ȋntrebări. Care să ridice şi altora ȋntrebările pe care ni le punem şi noi. UN DOLCE FAR NIENTE este o oglindă pusă ȋn faţa noastră, spectatori şi artişti laolaltă. Ne ȋntreabă pe un ton amar şi cinic, cine suntem şi dacă ne place cine am devenit.