Hârjoana
de Emil Coșeru
Regia: Alexandra Bandac Marian
Sala Uzina cu Teatru
Creatori
Distribuția
Informații suplimentare
„Piesa am scris-o într-o lună. Februarie 2025. Tema e veche, obsedantă și eternă. Dragoste, Bătrânețe, Moarte și Cel ce Le Orânduiește pe toate. Tablou medieval. Un cuplu o amână pe Doamna în ale morții, caută să o amăgească amăgindu-se. Cum facem noi oamenii îndeobște. Replici scurte și simple. Nu încap dezbateri metafizice, teologice, existențiale. Teatrul are nevoie de poveste, de replică, de emoție. Râsu-plânsu. Asta am căutat în Hârjoana mea. Îmi iubesc piesa, îmi respect și îmi îmbrățișez colaboratoarele (așa a fost să fie!), regizoarea și scenografa, partenera mea și sufleurul care-ți bagă textul în cap. Mulțumesc lui Iris. Mulțumesc Lorette! Ah,dansul! Doamnele parcursului meu scenic. Mulțumesc celor care mi-au arătat încredere. Mulțumesc celor care mi-au înlesnit montarea piesei. Ceea ce urmează după premieră va fi numit debut și apoi istorie.”
Am încercat să surprind ecourile unei iubiri târzii, ca mecanism de apărare împotriva angoasei paralizante a trecerii finale. Aflați în pragul morții, al unei morți care pândește din umbră, doi bătrâni nenumiți simt suflarea tărâmului necunoscut ce li se deschide în „față, agățându-se în același timp de trecut ca de un năvod salvator. Invocările tinereții nu sunt mereu poetice și idilizate, ci, mai degrabă, încearcă să surprindă viul unui timp deja expirat, al unor ritmuri atenuate. Evocarea acestora provoacă nostalgie, dar și o crudă conștientizarea a trecerii ireversibile a timpului. Ceea ce m-a sensibilizat profund atunci când am citit textul a fost plonjarea în vârsta copilăriei, ca un strigăt de disperare aruncat în neant. Deși împreună, uniți în iubire și într-o stare de armonie târzie, cei doi își trăiesc în solitudine moartea, ascunzându-și unul altuia frica în fața trecerii către un dincolo incert și angoasant. Copilăria mică – evocată de ambii actanți (Ea la început, El spre finalul piesei) creează o punte de legătură cu acel dincolo. Copiii, la fel ca bătrânii, simt pulsațiile tărâmului necunoscut din care își trag seva, sunt sensibili la reverberațiile unei lumi ce precede (și continuă, poate) viața. Moartea, deși prezentă în substanța textului, e privită ca o veche cunoștință, mai degrabă decât ca o inamică. Hârjoana pare a fi cu Moartea, dar e, în fond, cu Timpul și cu absurditatea expirării propriei vieți. Am obosit și Când mi-a trecut viața zic personajele, constatând cu multă îngăduință și umor cât de repede s-au transformat în relicve ale unei vieți ce stă să se încheie. Neconcordanța dintre spiritul – încă tânăr – și trupul ce poartă semnele devenirii creează dramatism și emoție. Textul devine astfel un poem despre senectute, o privire onestă și nepărtinitoare asupra felului în care palpită omul aflat la limita de sus a vieții. Timpul pare a juca feste, comprimându-se meschin în această hârjoană a devenirii, lăsându-ne pe toți descoperiți în fața morții...”
