Celebritate

„E o bucurie să o vezi jucând pe Mihaela Arsenescu-Werner și să te gândești la atâtea roluri de forță, la atâtea prezențe excepționale pe scena Naționalului ieșean. Sunt 55 de ani de carieră. O viață de om dedicată teatrului. Pe care îl onorează încă o dată prin acest spectacol. Alături de ea, extraordinarul Constantin Pușcașu (interpretându-l pe bunicul lui Enzo Ponzi) care, indiferent cât de amplă sau de restrânsă îi este prezența pe scenă, nu își lasă niciodată personajul să fie altfel decât impecabil. Acum e un bătrân aproape decrepit ale cărui mâini tremură puternic, cu momente de luciditate alternând cu altele de confuzie și care pornește de acasă într-o zi aproape năuc pentru a o întâlni pe Carlotta, cea împreună cu care, într-o altă viață, pe când era un tânăr atrăgând privirile tuturor, a avut o relație trecătoare. Suficientă însă pentru a-l face să o privească pe soprana de atunci ca pe o uluitoare cântăreață. Despre care, de altfel, îi va vorbi și nepotului, trezind în el pasiunea pentru operă și pentru istoria acesteia. Din câteva gesturi, din câteva replici, Constantin Pușcașu dă personajului său întreaga greutate pe care o are. Căci, dacă pentru bătrânul Fabrizio, Carlotta e punctul luminos al muzicii de operă (chiar dacă e singurul care-și amintește de ea), pentru aceasta, Fabrizio nu are nimic de-a face cu bătrânul decrepit ce încearcă să-i întindă tremurând un buchet de flori. Șfichiuitoare, în pragul unei crize de nervi, nu-și oglindește nicio clipă vârsta în celălalt. Nu înțelege că doar în amintirea bărbatului aproape mumificat ea a rămas artista de la începutul carierei la Scala, înainte ca prezența și vocea Mariei Callas să schimbe definitiv felul de a înțelege și de a interpreta opera. Nu poate să vadă că doar pentru el este în continuare așa cum și-ar fi dorit să ajungă: o divă. În perplexitatea bătrânului Fabrizio, în acele câteva momente când nu înțelege exact ce se întâmplă, e toată viața sa interioară și ceva dintr-un adevăr amar: nu putem vedea decât ceea ce am construit noi înșine despre noi, chiar și atunci când realitatea ne atinge (sau ne lovește). Pe el, orbirea și bătrânețea îl protejează. În cazul Carlottei însă, pe orbire s-a construit o existență în care totul a fost răstălmăcit în funcție de propria vanitate. Între cei doi, Dumitru Georgescu are un rol dificil în relativ liniarul Enzo Ponzi, tânărul ghid din Milano devenit pe neașteptate „nepotul” Carlottei Berlumi întoarsă la Milano pentru a fi în locul din care a fugit cu atât de mulți ani în urmă. Strict din perspectiva acțiunii dramatice, rolul său e minimal și destul de static. Personajul e pretextul prin care povestea Carlottei – în fapt, continua ei încercare de demolare a mitului Mariei Callas – se desfșoară. Totuși, Dumitru Georgescu reușește să facă din acest personaj mai mult: e, într-o anumită măsură, un Fabrizio tânăr – nu îndrăgostit, dar fascinat de Carlotta Berlumi (o fascinație născută din poveștile bunicului) și o ființă lucidă. E vizibil amestecul de naivitate, curiozitate, revoltă, respect și perplexitate, toate foarte convingător redate. Între două povești identice, aproape obsesive, cea a bunicului și cea a Carlottei, el rămâne mereu nici pe deplin înăuntru, nici complet în afară. Fiindcă în cazul amândurora ceva e șubred: bunicul e un bătrân cu mintea un pic împrăștiată, iar Carlotta e prinsă în obsesia ei de a face dreptate acolo unde istoria muzicală, pe care Enzo o cunoaște foarte bine, nu i-o dă. Între fascinație și luciditate se joacă partitura lui Dumitru Georgescu.Alături de cei trei, Diana Chirilă (Carlotta tânără, convinsă de locul privilegiat pe care îl are pe scena muzicală, prinsă în propriile intrigi și ale altora, fără a intui niciun moment că timpul e nemilos și gustul publicului se poate schimba), Livia Iorga (o Maria Callas surprinsă din câteva cadre, „reconstruită” subtil și intenționat minimal, de la tânăra timidă, perfecționistă, la celebritatea cu brațele pline de flori, cu un soi de generozitate pe care și-o permit doar cei ce au conștiința a ceea ce sunt, statuară), Daniel Busuioc, Radu Ghilaș, Catinca Tudose, Haruna Condurache, Radu Homiceanu, Robert Agape, Doru Aftanasiu (un simpatic turist francez, cu accent și doar un pic intimidat de ceea ce Carlotta Berlumi nu ezită să numească în fața tuturor, atracția sa pentru bărbați), Brândușa Aciobăniței (jucând un personaj delicios, deopotrivă candid și ridicol), Oana Sandu, Alexandra Budău și Luca Gumeni susțin eșafodajul spectacolului care se construiește pe două planuri: cel al prezentului și cel al amintirilor Carlottei Berlumi. Când Carlotta își spune povestea în fața lui Enzo, prim-planul aparține celor doi, încremeniți, în timp ce în spate se joacă momente din trecut. Cele două lumi sunt delimitate de un perete transparent, ce permite privirii spectatorului să aibă acces la ceea ce Carlotta îl evocă, dar linia dintre ele rămâne mereu fermă. Un atunci și un acum unite doar de „adevărul” celei ce-și spune povestea.” (Alecart)