Cântăreaţa cheală

Ce m-a fascinat mereu la Ionesco a fost lupta sa (consecventă şi deloc lipsită de consecinţe neplăcute) cu ideologiile de orice fel, cu modul în care acestea înstrăinează omul de semenii săi, dar şi de sine, de esenţa sa autodubitativă. El, care de-a lungul întregii sale vieţi s-a găsit într-o poziţie mai mereu singulară, a înţeles din timp pericolele nazismului, dar şi ale comunismului, aşa cum foarte puţini intelectuali de calibrul său au avut luciditatea să o facă la mijlocul secolului al XX –lea.Văd în umorul ionescian – atroce adesea, alteori, atât de cald, paradoxal – expresia unei iubiri chinuite, deseori dezamăgite, fără de umanitate. Am simţit mereu în spatele pesronajelor sale, în ciuda deformărilor de toate soiurile, un imens efort de recuperare a umanului, a naturalului, un dor nespus faţă de tot ceea ce am putea numi generic şi naiv simplitatea originară.Într-o epocă în care uniformizarea agresivă, spălarea pe creier, cinismul şi ideologizarea până la anihilarea individuală fac parte din normalitatea cotidiană, teatrul lui Ionescu îmi pare modul ideal de epurare a angoaselor pricinuite de acest context. În ciuda unei spectacologii autohtone impresionante(aş numi în primul rând aici celebra montare a lui Tompa Gábor la Teatrul Maghiar din Cluj – Napoca din prima parte a anilor ’90, care a avut şi şansa unei remarcabile recunoaşteri internaţionale), după ştiinţa mea nu a mai apărut de ceva vreme o Cântăreaţă cheală care să reevalueze raportul nostru actual cu absurdul. Nu ştiu care sunt cauzele exacte, dar îmi pot închipui că şi presiunea unui astfel de trecut spectacologic remarcabil trebuie să fi contat.Avem în vedere o reaşezare a poveştii într-un context care e într-un alt fel de absurd decât a fost creat îndeobşte, adică mai puţin exhibit prin mijloace vădit teatrale. Dacă până de curând percepeam teatrul absurdului ca generând un sentiment fundamental copleşitor, ca pe un urlet de disperare în spatele râsului, mi-am dat seama că lucrurile nu stau neapărat aşa sau că nu e neapărat obligatoriu să fie prezentate în acest mod al absurdului, lucrurile pot fi pe de o parte mai lesne asimilate de publicul actual, iar pe de alta devin astfel chiar mai cutremurătoare. Când anormalul se insinuează discret, escamotat, în normalitate, confundandu-se aproape, atunci şansele de expiere sunt şi mai mici. Ne-am propus deci să construim un spectacol ca un soi de “apocalipsă veselă”, punând accentual mai degrabă pe ultimul cuvânt din sintagmă, nepierzând însă nicio clipă din vedere fiorul omniprezent al primului.