Cabaretul cuvintelor

(fragmente din jurnalul de repetiții) Vreau să resuscitez o formulă de spectacol care, la începutul secolului trecut, făcea furori în Europa: teatrul poetic. Oameni ai scenei, scriitori, artiști plastici, muzicieni căutau și construiau cu ardoare imagini teatrale pornind de la forța emoțională a cuvintelor și, mai ales, de la puterea acestora de a provoca stări prin evadarea într-un imaginar al tuturor posibilităților. Lumea contorsionată în care trăim pare să fi uitat acel fior al mirării în fața lucrurilor esențiale ... Nu cred însă că e vorba de o amnezie definitivă. Matei Vișniec are o fanatică încredere în cuvinte. Le iubește atât de mult, încât le-a transformat în personaje. Personaje care trăiesc prin sine, prin ceilalți, cu ceilalți. Acest lucru m-a contaminat și m-a pus pe gânduri. Trebuie să ne recăpătăm încrederea în cuvinte, să nu le mai abreviem, să nu le mai neglijăm, să nu le mai ostracizăm în fel și chip. Să le tratăm ca pe o necesitate a viețuirii și a devenirii ființelor noastre. Să le tratăm ca pe propriul trup și, măcar din când în când, ca pe semenii noștri pierduți prin memoria afectivă. Un scriitor, închis în încăperea gândurilor sale, meditează...Prin cuvinte, evident. Numai că, la un moment dat, acestea devin mai puternice decât el și îl invadează, îl ocupă, îl populează, îl agresează, îl readuc la stări esențiale, primordiale chiar. Aceasta se poate întâmpla oricui. Mai ales atunci când, dintr-un motiv sau altul, suntem singuri. Cuvintele devin astfel chinul, izbăvirea și salvarea noastră. Hamletianul ”words, words, words” este acum un mod de a trăi. Un spectacol aproape transparent, extrem de ”salubru” vizual, care să spună câte ceva despre ce se poate întâmpla în mintea și în sufletul nostru atunci când ne lăsăm trăiți de cuvinte: ritmuri vitale, emoții, tristeți, grotesc și sublim, bucurii și deriziune...Un bestiariu minuscul al lumii în care trăim. Nu mă interesează firul epic sau o poveste teatrală spusă în ”dulcele stil clasic”, ci o panoramă vie, dinamică prin sine, a stărilor pe care le poate induce spectatorului defilarea ritmată a cuvintelor deghizate în personaje și a actorilor deghizați în personaje. La una din repetiții, Emil C., văzându-l pe copilul Gabriel cum învață să se joace cu cercul, s-a emoționat până la înroșirea pleoapelor, amintindu-și de propria copilărie. Am simțit că suntem pe drumul cel bun. Nu ascund faptul că acest spectacol camuflează și o cauză personală: prin el, vreau să-mi ”redobândesc” copiii, pe Mălina și pe Matei. Le-am strecurat noduri și semne pe care sunt sigur că le vor descoperi, le vor înțelege și mă vor ierta. Nu prididesc să mă bucur (în secret) și să-i mulțumesc lui Dumnezeu (aproape zilnic) pentru colosalul dar pe care îl am lucrând la acest spectacol: echipa. Andra, aparent fragilă și delicată ca un nufăr, dar organizată și fermă ca un Napoleon deghizat în femeie, care creează și inventează continuu, transformându-mă într-o perpetuă cutie de rezonanță a ideilor noastre; Ciprian, interiorizat ca un călugăr budist, care ”secretă” spații sonore de la celest la cabaret, cu îndârjirea celui care vrea să fie fidel, simultan, autorului, regizorului, actorilor și sieși; oamenii de la ateliere care au îndoit, au croit, au făcut, au refăcut, au prefăcut metale, pânză, hârtie, lemn, stofe, cu o devoțiune de enoriași; tehnicienii de scenă care au dus, au adus, au mutat, au cărat costume, obiecte, panouri și multe altele, cu un fanatism modest, dar atașant; Alice, cu răbdarea ei reconfortantă; prietenii care au curățat mașina de scris, au șlefuit inele, au adus pisica, ba chiar au adus și de mâncare și bineînțeles ACTORII fără a căror credință n-ar exista nimic din mirajul numit Teatru; toți aceștia au compus minunata alveolă de lumină care m-a călăuzit prin repetiții, dându-mi energii și curaj. Într-o gară, sufocat între un zid gălbui, un zgomotos și gigantic compresor albastru și perverse țevi vișinii, un pom cu cinci crengi de care stau agățate cu disperare câteva frunze verzi (speriate de o iminentă toamnă), un pom trăiește. O adiere serioasă de vânt pare a-l dezmierda întru supraviețuire...Teatrul poate fi: gara, zidul, compresorul, țevile, pomul, crengile, frunzele, adierea ... Dincolo de parabolă, avem de a face cu ipostaze ale implicării, ale devenirii și ale trăirii. Singurătatea este confortabilă, atunci când știi cine ești. Singurătatea este un mod de a trăi, numai atunci când creezi. Mereu m-am zbătut între frica de Mine însumi și nevoia insuportabilă de Celălalt. N-am ales. Încă... Viața de Aici are o dimensiune esențială (Dumnezeu), una iluminatorie (Arta) și una definitiv pierdută (traiul de zi cu zi). Deplina libertate a ființei mele se află în spectacolele mele. Acolo sunt puternic și neputincios, acolo iubesc și mă simt iubit, acolo descopăr și mă las descoperit, acolo sunt vulnerabil și de neînvins, acolo sunt familia, rudele, prietenii, dușmanii și lumile pe care sunt obligat să le trăiesc și să mă trăiască. În fiecare spectacol sunt eu însumi, plin de spaime și năucit de victorii efemere, mereu la Sfârșit, la Început mereu... Între fidelitate și notorietate, am ales-o pe cea dintâi. Ca un persistent exercițiu de a fi cine sunt, și nu cine aș vrea să fiu. De fapt, o parte din viața mea se termină acolo unde începe Spectacolul.