Orașul cu fete sărace

În cazul spectacolului semnat de Radu Afrim, și în afara cuvintelor povestea s-ar fi țesut la fel de percutantă. Totul e în primul rând semn vizual. Acestuia i se subordonează toate celelalte semne care servesc teatralitatea. De la modul în care e organizată scena, în multiple spații autonome în care se derulează aproape concomitent secvențe din mereu aceeași existență cenușie, dar care comunică între ele, creând impresia unui labirint în care nu poți decât să te pierzi, până la tablourile atent decupate care surprind o minimală mișcare sau care sunt complet statice, întotdeauna poziționate central pentru că ele adună sensurile a ceea ce se este în spațiile colaterale. Locul acesta din spate se deschide ca o ramă/rană lăsând să se vadă lovitura de topor care despică lemnul dur și care anulează orice speranță, inflorescențele albe ale unor flori din altă lume, ale unor visuri de libertate nicicând posibilă, imaginea unui copil mergând cu Plugușorul și devenit prizonier al răului atotstăpânitor, controlat de încremenirea statuară a demonului, scena îmbăierii și a desfrâului „nimfelor”, imaginea trupului frânt și pe jumătate ascuns al Murei după momentul violului, trandafirul roșu presat între filele albe ale unei cărți, ca o inimă ce încă pulsează vie într-un ansamblu compozițional de natură moartă în tonuri de albastru, violet și verde. Indiferent că sunt scene vivante sau statice, ele transmit în sine vizual o poveste. Chiar decupajul conține povestea: e semn condensat, revelatoriu. Interesant este, de asemenea, că povestea este, și aici, una recuperată, o istorie a artei pusă în slujba istoriei unor destine care își conțin povestea. (Alecart)

Radu Afrim rămâne un plastician, ce aduce în prim-plan alegorii la limita grotescului (sexualitatea e asimilată cu ritmul și cadența pendulului), dar şi un regizor care provoacă. În spatele cochetăriei de faţadă, se pot sesiza acele tuşe dureroase, ce suscită empatie în ciuda aerului vicios. Spectatorul contemporan trăiește voluptatea pătrunderii în universul uman cu violentele lui contraste şi nebănuitele lui resurse de redempţiune. Accentul tulburător e menținut de «coincidența» de a trăi într-o lume pândită de catastrofe şi sfâşiere. Depăşind formalismul (de tip inginerie a mijloacelor), „Orașul cu fete sărace” sensibilizează spectatorul trimiţindu-l către marile interogaţii. (Bel-Esprit)

Corporalitatea, raporturile de putere dintre barbat si femeie, erotismul, dragostea conditionata de precaritatea materiala, sufletul in cautarea unui trup in care sa se cuibareasca, un oras uitat de lume de pe langa Nistru se regasesc in aceasta galerie scenica animata gandita de Radu Afrim. Straniul si familiaritatea, duiosia si fatalismul, picturalul si realul, suprarealismul moderat si lirismul in supradoze sunt nuante ale aceleasi povesti in Orasul cu fete sarace. (ceascadecultura.ro)

Reprezentația „Orașul cu fete sărace” semnată de către regizorul Radu Afrim pentru Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iași se înscrie pe linia estetismului vizual care conferă „patina” recognoscibilă creațiilor spectaculare ale cunoscutului regizor contemporan. Spectacolul este o desăvârșită metaforă scenică, de un vizual care recurge la tehnica fotogramelor, ochiul spectatorului cufundându⁠-⁠se în plastica unui pictorial cu accente stilistice retro. Atât la nivelul omogeneității vizuale, dar și dramaturgice, reprezentația este deservită de calitatea plurală a unor secvențe corale generatoare atât de metaforă vizuală, cât și de un discurs teatral în care poeticul coexistă armonios cu dramaticul. (Revista Ficțiunea)