Spune ceva, frate!

„Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Și tatăl le-a împărțit averea. Și, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și a risipit averea, trăind în desfrânări. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare și el a început să ducă lipsă. S-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis să-i păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în fire, a zis: «Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit înaintea cerului și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi». Și a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă. Alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit înaintea cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească… Povestea noastră are doi fii rătăcitori. Unul, ca cel din Evanghelia lui Luca, a plecat în Italia să «înmulțească talanții», iar al doilea s-a făcut actor. Fiecare din ei a trăit o viață tumultoasă… Și iată-i acum, în amurgul vieții, întorcându-se la casa părintească, aducând cu ei experiențe de viață, doldora de aventuri și păcate, nostalgii și regrete. (Re)bătătoresc cărări demult uitate spre sufletele lor, își amintesc istorii hazoase din copilăria și adolescența lor îndepărtată, își fac confesiuni pe care trebuiau să și le facă acum mulți, mulți ani… Și mereu o invocă pe Mama, duhul blând al casei părăsite… La un moment dat, copleșit de emoții, unul din frați face o confesiune. «Eu sunt la vârsta la care unele lucruri nu mai are rost să le fac. N-are rost să mai învăț o limbă, n-are rost să mai încerc o nouă iubire, n-are rost să mai conving pe cineva să facă ceva, n-are rost, n-are rost... O, fir-ar al dracu’ acest n-are rost . Sunt disperat... » Spune ceva, frate! este o drama a întârzierilor în viață …”