Trei piese triste

Trei piese triste este lecția de teatru perfectă. Spectacolul care te poate face să te îndrăgostești iremediabil de teatru, asta dacă nu erai deja. Pentru astfel de spectacole revin mereu în sala de spectacole. Artă. Subtilitate, rafinament, detaliu, personaj. (Nona Rapotan) Există la Maurice Maeterlinck (Premiul Nobel, 1911) o colosală teatralitate a imaginii, pe care Radu Afrim a desenat-o cu rafinament plastic și psihologic. Contururile personajelor sale curg, unele spre altele, dar obsesia comunicării, a concretului trăit, se sparge la cea mai mică pâlpâire de suflet. Acolo, în spațiul fără ieșire (acvariu, celulă… oricum ceva elegant-concentraționar) se speră și se disperă; dar, mai cu seamă, se așteaptă. Ce? Poate o izbăvire iluzorie (sau nu?) prin reintegrarea în rosturile cosmice, de la care se nădăjduiește liniște și armonie, bine și frumos, grație divină și revelația ei ca semn al izbăvirii și reintegrării în rostul ființelor gânditoare. Cel puțin așa am priceput eu (nu zic mesajul, căci termenul sună aproape trivial în alcătuirea concepută de Maeterlinck și Afrim). O trupă de actori cucerită, poate chiar captivată și sigur devotată de actori trăiește, ca în transă, extraordinar de expresiv, tristețea impregnată în povestea celor trei povești. Superbă, ca din timpurile frumoase ale începutului de art nouveau, scenografia de mare rafinament plastic a lui Cosmin Florea. (LiterNet)

Decupaje de viață reală și decupaje de vis, aduceri în lumină a teritoriilor sufletești pe care vecinătatea morții le face vizibile e ceea ce surprinde Radu Afrim în Trei piese triste, într-un spectacol ce revelează forța de netăgăduit a teatrului poematic. Un spectacol împovărător și înălțător, absolut copleșitor. (Alecart)

În „Trei piese triste”, Radu Afrim s-a afundat in simbolism, curent artistic care incurajeaza intimitatea cu muzica interioara a ideilor si emotiilor si a creat un poem scenic inspirat de relatia pe care o avem cu lumea de dincolo. O relatie care ne infioara, dar fara de care nu gasim sens in viata. De altfel, odata intrat in sala, spectatorul aude cum bate inima simbolismului, la inceput firav, apoi din ce in ce mai intens. Tablourile in miscare pe care le deseneaza Afrim cu fiecare secventa scenica au un impact vizual atat de puternic, incat dau acces nelimitat catre emotiile celui care le priveste. Impreuna cu scenograful Cosmin Florea, Afrim construieste o un cadru-rama in care incape un numar nesfarsit de tablouri, atat cele pe care le-a imaginat regizorul, cat si cele pe care le compune spectatorul pornind de la cele ale regizorului. Un univers ferecat, care din cand in cand se deschide ca usa unei case parasite, pecetluita cu un lacat ruginit si hartuita de un vant puternic, scena devine in Trei piese triste un loc al intalnirilor si trairilor mistice. (ceascadecultura.ro)

„Trei piese triste” este lecția de teatru perfectă. Spectacolul care te poate face să te îndrăgostești iremediabil de teatru, asta dacă nu erai deja. Pentru astfel de spectacole revin mereu în sala de spectacole. Artă. Subtilitate, rafinament, detaliu, personaj. (BookHub)

„Trei piese triste” e un spectacol care‑ți taie respirația, la propriu. Un poem desăvârșit, răscolitor, cathartic, o mărturie că frumusețea, în pofida amărăciunii care o încolăcește și o sugrumă adesea, va supraviețui și va salva, până la urmă, lumea. (Revista Timpul)

În exterior rostește prologul personajul interpretat de Pușa Darie, un fel de homo viator aflat la vremea senectuții, acolo rămân bătrânii jucați de Emil Coșeru și de aceeași Pușa Darie, condamnat la privirea din exterior a fetei iubite e tânărul interpretat cu dăruire de Răzvan Conțu.În interiorul sufocant, acolo unde domnește boala, în care se produce deteriorarea ființei sub influența vârstei (Horia Veriveș elaborează un personaj în travesti care pe mine m-a dus cu gândul la bătrânii din Enigma Oriliei, la cei filmul lui Iulian Mihu și la performanța vocală a marelui actor Marin Moraru) sunt orbii. Oarba care ne privește fără a ne vedea, oarba care are intuiția iminenței morții excelent jucată de Ada Lupu, vârstnicul dar și bărbatul măcinat de dorințe, ambii riguros aduși în scenă de Ionuț Cornilă.De fapt, o lume crepusculară, o lume entre-deux concretizată și de Livia Iorga, Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmău. O lume de fin de siècle. O lume de fin de vie. (contributors.ro)