Zi de bucurie

„Zi de bucurie e un spectacol gândit și realizat cu o extraordinară acuratețe, e tensiune pură, iradiind un echilibru și o frumusețe de ordin matematic. Conține dozajul perfect între răceala, tăietura sigură, insuportabil de dureroasă, însă necesară (ca într-o operație făcută fără anestezie), capacitatea de a reda cu o detașată obiectivitate cele mai adevărate și cumplite lucruri despre natura umană (toate trăsături definitorii ale literaturii norvegiene!) și zbaterea, disperata încercare de a ieși din tine, din ceea ce înseamnă viața și felul de a fi al fiecăruia și de a recupera ceva ce palpită încă, ceva ce face suportabil totul. Zi de bucurie e un giuvaier în montura căruia gheața și lava se află nu într-un fragil echilibru, ci în deplin acord, lăsând să oglindească permanenta încleștare între sufletul frânt și armura pe care o purtăm, între ceea ce suntem și ceea ce trebuie să rămânem, între rănile, spaimele, minciunile, singurătățile noastre și pieile sub care le pitim pentru a ne putea tolera, pentru a putea continua, pentru a rămâne în picioare.” (Nicoleta Munteanu, Alecart)

„Afrim orchestrează cu atâta poftă, actorii se aruncă în joc cu atâta forță, că orice ton de final e posibil (chiar și după ce spectacolul se va fi terminat). S-ar putea lua la mișto bucuria și familia ei de cuvinte, de care textul e îmbibat. S-ar putea privilegia absurdul, imposibilitatea de a găsi fericirea, incapacitatea de a comunica, neștiința de a depăși bariera dintre mine și oricare dintre ceilalți. S-ar putea accentua latura socială, cea de gen, cea privind libertatea orientării sexuale. Relația mamă – fiu, ca fir central, unificator, al întregii derulări de energii, talente, gânduri, emoții. Cu toatele sunt de găsit, de discutat, de meditat.” (Mihai Brezeanu, Știm totul și încă nu e prea târziu – Zi de bucurie, LiterNet)

„Spectacolul lui Radu Afrim desenează arhitectura actelor ratate din viețile unor oameni aflați la marginea prăpastiei dintre bucurie și deznădejde și construiește punți. Gag-ul cinematografic devine în construcția scenică afrimiana un soi de sughiț existențial care le încurcă gesturile și discursurile controlate. Suprapunerea planurilor poveștilor, ruperea graniței dintre aici și acolo, prin prezența în scenă a unui personaj care este mereu absent în viețile celorlalte personaje și implicit și a sa sunt doar două dintre alegerile regizorale care fac din Zi de bucurie un spectacol tulburător, o succesiune de imagini ale concretulu, ale traitului și ale conștiinței (ceea ce observăm ca am trăit). Actorii par să fi înțeles atât ce bine asta, încât credibitatea nu le poate fi pusă la îndoială. Fabuloasa Pusa Darie stârnește din nou în spectatori un carusel de emoții, Andrei Sava face un travesti spectaculos, care te lasă în admirație, Cosmin Maxim dă personajului său incredibile valente de umor, de umanitate, de duioșie, iar Răzvan Conțu se folosește de resorturile corpului în mișcare supus legilor dansului pentru a povesti un destin.” (Ramona Iacobuțe)