Conul Leonida față cu reacțiunea

Un altfel de Caragiale propune Ion Sapdaru la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași (Uzina cu Teatru). Un Caragiale fără verva și fără absurdul care se infiltrează subtil, un Caragiale mai apropiat de realismul pe care îl descoperim în nuvelele lui naturaliste. Un univers mai interiorizat, din care răzbate atenția la mecanismele interioare a doi bătrâni care se agață unul de celălalt, care se au doar unul pe celălalt, care stau doar unul cu celălalt și sunt prizonierii unor gesturi mărunte, unor mișcări repetitive, ai propriilor fixații și vulnerabilități, ai epuizării reflectate de acceptarea cuminte a celuilalt – redusă la o coregrafie atent pusă la punct de rutina singurătății în doi și tradusă în docilitate, în uluială admirativă (Efimița), în autosuficiență și toleranță față de neputințele celuilalt de a înțelege (Leonida). Până când mecanismul acesta de acceptare croită din exasperare și o grijă aproape candidă e dat peste cap de intruziunea abruptă a realității, metabolizată prin spaima Efimiței ce provoacă explicațiile halucinante ale lui Leonida legate de revoluția care, cu ai noștri la putere, nu poate fi decât Reacțiune și de descompunerea eșafodajului de acțiuni cât de cât coerente sub impactul amintirilor bărbatului despre Galibardi (la portretul căruia Efimița ajunge să se închine pe furiș, înspăimântată ca nu cumva bărbatul să-i vadă, din pat, fervoarea aproape mistică, indusă tot de el), al știrilor din gazetă și al zgomotelor neliniștitoare care le invadează casa în plină noapte. Spaima și nălucirile, augmentate de „certitudinile” lui Leonida determină baletul tragi-comic al mișcărilor celor doi în miez de noapte până când apariția Saftei îi reașază în realitatea unei stinghereli repede uitate și a unui somn acum liniștit. Așadar, recuperarea universului lui Caragiale din Conul Leonida față cu Reacțiunea se face din această perspectivă, intenția regizorală fiind explicită: o radiografie a bătrâneții și a singurătății în doi, a decrepitudinii și a jocului de putere în interiorul unei căsnicii (a doua, pentru Leonida) în care fiecare îl cunoaște și îl acceptă pe celălalt cu o tâmpă, dar, în egală măsură, tandră neputință.