Frici

„Înainte de a fi ceva rău, frica e un sentiment benefic. Ce am face dacă nu ne-ar fi frică? Dacă, mici și neștiutori fiind, ne-am arunca de la etajul zece, crezând că vom reuși să zburăm? Sau ne-am avânta în întuneric, ignorând pericolele ce ne-ar putea pândi? Am pleca după orice necunoscut, am mânca sau bea orice și am ignora sfaturile legate de protecția noastră? Înainte de a ne împiedica să trăim, frica ne ajută să o facem. Face parte din instinctul nostru de supraviețuire, de autoconservare. Pânâ când, prin amplificare, se transformă într-un obstacol major, care ne marchează viața și uneori ne-o distruge. Dar pentru ca frica să ajungă să joace un rol distructiv, paralizant chiar, trebuie ca mai întâi să se întâmple ceva. O experiență devastatoare, o decepție majoră sau o intervenție din afara noastră, axată pe însăși ideea de a ne înfricoșa peste masură. De multe ori dorința unora de a ne proteja ori ajuta, sau a altora de a ne controla și manipula transformă acest sentiment instinctiv, pozitiv până la un punct, în monstrul care ne devorează. Ceea ce alimentează frica este, la origine, fie teama de moarte, fie teama de a ne fi subminată iremediabil demnitatea, de a pierde respectul sau dragostea celor din jur. În orice formă s-ar manifesta, frica, atunci când depășeste limitele normale, devine dușmanul. Ne izolează de ceilalți, ne complexează, ne însingurează, ne ucide încet… Care e soluția? Nu știu. Știu doar că toți avem fricile noastre, conștiente sau nu. Și că salvarea ar putea veni, dacă singuri nu ne putem salva, din înțelegerea și ajutorul celorlalți, la rîndul lor măcinați de fricile lor, care așteaptă și ei ajutorul nostru…”