Piele și cer

„Piele și cer”, transpus regizoral pentru a doua oară în România – de data aceasta de Radu Ghilaș -, e un spectacol document care merită văzut. Forța lui vine în primul rând din drama pe care o scoate la suprafață și care pune în umbră fundalul – de altfel convențional. Meritul lui Radu Ghilaș e acela al curajului de a aduce în lumină un text deloc facil prin pliurile pe care le presupune, prin tranzițiile dintre brutalitate și umanitate. E un spectacol de stare, nu de imagine, nu de mișcare scenică. Un spectacol în care Ionuț Cornilă a reușit să iasă din pielea personajului pirandellian atât de histrionic și tensionat căruia îi dă viață pe Scena Mare a Naționalului, pentru a îmbrăca o piele prin porii căreia respiră cruzimea, sadismul și o foame de viață ultragiată, într-o unitate caracterologică foarte bine surprinsă. Un joc sigur, deplin conștient de ridurile interioare ale personajului. Mai greu intrând în pielea tinerei abrutizate, Petronela Grigorescu pare a crește treptat, dobândind siguranța mișcării în a doua parte a piesei, unde rigiditatea inițială lasă locul unei mobilități interioare care conferă adâncime personajului. E o falie între primele apariții ale jefuitorului și transformarea sa din final, ca o dezbrăcare de o piele prea strâmtă, ca o renunțare la carcasa personajului pentru a-i face vizibilă pulsiunea interioară. Răzvan Grosu reușește în cele două apariții să dea impresia de fantomatic, de pierdere și, în același timp, de rupere a acelui ceva care ar fi putut salva Cerul din noi. E de o stranietate care conferă apariției lui exact inocența mutilată de care era nevoie pentru a sublinia oroarea unei piei din care cerul a dispărut. (Alecart)