Domnul Vulpe

Comicul de bună calitate, replicile suculente, consistente, dar mai ales jocul actorilor fac din „Domnul Vulpe” un spectacol foarte bun, solid. Nu poți să nu remarci pofta de joc și plăcerea cu care fiecare e comediantul manipulării și exponentul ridicolului absolut. Călin Chirilă e maestrul sublim al acestei butaforii pe care o montează mizând pe cunoașterea mocirlei naturii umane, butaforie în care se implică doar atât cât este nevoie, pe care o savurează printre gemete și mișcări săltărețe de dans, cu grimase de durere sau zâmbete hâtre, cu ochii măriți de plăcere, uimit parcă el însuși de ceea ce-i reușește, privind printre faldurile baldachinului piruetele ridicole ale adulatorilor săi, strădaniile lor pe care le știe încă de la început deșarte, dar pe care le întreține perfid, fără niciun moment de reală spaimă, nici măcar atunci când ajunge să vadă lumea printre gratiile închisorii. Încrederea în ceea ce știe că există în sufletele celor din jur e prea mare pentru a nu fi convins că spectacolul va continua și ademenirea aurului va fi mai puternică decât orice dorință de dreptate. Un maestru al artei manipulării, deloc candid, întru totul lucid, dar fără urmă de răutate, Domnului Vulpe îi insuflă Călin Chirilă ceva din personajele comediei clasice și o notă particulară, mefistofelică, întru totul remarcabilă. Deși el se află în centrul reprezentației, partitura cea mai amplă îi revine lui Horia Veriveș, mâna dreaptă a stăpânului lui, slugă credincioasă de nevoie, lichea la fel de perfidă ca toți ceilalți, lucrând însă mai subtil, dar neputând ieși din rolul în care a fost distribuit, de veșnic perdant în fața inteligenței absolute a maestrului. Aparent dedicat stăpânului, personajul lui e versat în toate, sclipitor în idei, descurcăreț, când unsuros, când plin de zel, un om de lume și un mare mizerabil, încercând să-și tragă partea din ceea ce-i cade stăpânului și să pună mâna el însuși pe avere. În acest joc al „demnității” ultragiate, al așa-zisei constrângeri și al lipsei de scrupule, Horia Veriveș construiește imaginea unui personaj memorabil. Servil la modul absolut, gata să accepte orice umilință, cu gesturi largi, de lingușitor fără scrupule și soluții pentru orice, clamând dreptatea și urmărindu-și propriul interes, avocatul Târșă completează galeria acestor uluitoare schematisme morale. Ionuț Cornilă face din acest personaj o canalie deopotrivă simpatică, ridicolă și respingătoare. Ticul e absolut delicios, gesturile memorabile. Cosmin Maxim are rolul cel mai apropiat de ceea ce presupunea tipologia clasică: e un Othello a cărui gelozie devine absolut ridicolă în momentul în care e dispus să-și ducă el însuși soția în patul altui bărbat pentru a-și „asigura” statutul de moștenitor unic, mai mult, o convinge de necesitatea gestului și de buna lui credință, dar gelozia îi rămâne la fel de activă (și egal stupidă și ridicolă) și după asta. Între aceste ființe puse în mișcare de setea nepotolită de a redobândi ceea ce le-a fost luat ca urmare a propriei prostii și a dorinței neghioabe de a se pune bine cu deținătorul cufărului plin de aur, silueta domnului Grămadă accentuează ideea că patima rămâne aceeași la orice vârstă. Personajul interpretat de Doru Aftanasiu e un cadavru ambulant, o mumie care abia se ține pe picioare, ațipește intermitent pentru a fi readus la viață de gândul că poate să-i îngroape pe toți, un avar fără scrupule, înțepenit în gesturi, dar brusc gata de acțiune când interesul i-o cere, dispus să-și dezmoștenească propriul copil, țâfnos și fanfaron când vine vorba de vârsta-i matusalemică. Printre aceste siluete masculine, rolurile Petronelei Grigorescu (miss Farfuz) și Adei Lupu (doamna Periuță) dau culoare spectacolului uman pus în mișcare de domnul Vulpe. Cu farmecele la vedere și cunoscându-i pe toți dincolo de rolul jucat printre ceilalți, miss Farfuz își urmărește cu aceeași consecvență interesul ca ei. Petronela Grigorescu face un rol convingător, se simte bine în pielea personajului, îi conferă consistență și nu e nimic șarjat în „onestitatea” cu care își etalează armele feminine, în timp ce Ada Lupu scoate personajul Inocenției din linia credincioasei neprihănite, ușor săracă în duh și îi imprimă o subtilă latură ambiguă. Victimă a crizelor de gelozie ale soțului, nu pare întru totul în afara realității, doar că dorințele ei se îndreaptă în altă direcție. Un rol foarte bun face și Andrei Sava, în special în scena procesului: un frustrat sexual, un obsedat îmbrăcat în haine de polițist, convins de misiunea „nobilă” pe care o are, dar neputând rezista ispitelor cărnii. Deși mai puțin consistente ca prezență scenică, aparițiile lui Adi Carauleanu (judecătorul Blestemățeanu) și Dumitru Năstrușnicu (căpitanul Grămadă) întregesc panoplia acestor suflete moarte cu patimi foarte vii. (Alecart)