Plugarul și Moartea

În spectacolul Teatrului Național din Iași, Purcărete substituie dialogului originar un monolog interior: plugarul și dublul său virtual, alter ego indisociabil de protagonistul confruntat cu iminența sfîrșitului. Aici, totul debutează într-un decor cotidian cu frigider, canapea și birou unde „plugarul” devenit scriitor își bate la mașină textele într-un ritm de stacatto nervos. Solitudine de artist sfîșiat de temeri, refugiat în exercițiul „scrisului” care îl înlocuiește pe acela al „oralității” originare. Dar, subtilitate extremă, o împăcare de ultima clipă intervine grație iubirii, grație iubitei care trezește și satisface apetitul sexual al protagonistului. Totodată, în jur, circulă și intervine „partenerul” virtual, care nu e decît imaginea dedublată a omului ce înfruntă moartea. Totul este dublu, dar fiecare dintre termeni aparține unui alt regim de prezență: omul și fantoma. Omul și realul afectat de irealitate căci, în scenografia lui Dragoș Buhagiar și designul video semnat de Andrei Cozlac, mobilele apar și dispar, și, ca într-o aventură onirică, nimic nu e cert. Dulapul, mobila masivă ce m-a făcut să mă gîndesc la dulapul lui Gaev din Livada..., e prezent pentru a fi apoi aneantizat. Dublul „virtual” al Plugarului cînd respectă dimensiunile umane, cînd se dilatează ca o umbră nemăsurată: această fluiditate dintre real și ireal se constituie în derutanta incertitudine poetică a reprezentației. Și, la capăt de drum, se deschide un nesfîrșit peisaj de ghețuri ca într-un tablou celebru de Caspar David Friedrich, unde se asociază cele două personaje rătăcite în imensitatea naturii imobilizate. Unde sîntem, de care parte, căci protagonistul pare pierdut printre ghețuri, iar alter ego-ul său l-a înlocuit în scenă? Din această incertitudine provine perplexitatea „fantastică” a meditației interioare despre moarte a omului cu dublul său. Pe fundalul de ecou îndepărtat al mașinii de scris ce-și scandează bătăile ca acelea ale unei toace în noapte. Moartea e în noi. Și de neuitat rămîne imaginea finală răspunzînd celei inițiale ce se deschidea cu un pat banal care, la capăt, pe scena complet goală, se răstoarnă pentru a se preschimba în mormînt.