Plugarul și Moartea

de Johannes von Tepl

Regia: Silviu Purcărete

Sala Mare

Durată: 1h.10 min
Data premierei: 8.05.2021

Creatori

Dramatizare și regie: Silviu Purcărete Scenografie: Dragoș Buhagiar Muzică originală: Vasile Șirli Video design: Andrei Cozlac Asistent regie: Radu Ghilaș Asistent scenografie: Vladimir Iuganu Filmări chroma: Alexandru Condurache Transmisie online, operator video, asistență filmări chroma: Constantin Dimitriu Foto: Iulian Ursachi

Distribuția

Actor

Călin Chirilă

Actor

Diana Chirilă

Actor

Mălina Lazăr

Actor Colaborator

Ioana Aciobăniței

Actor Colaborator

Camelia Bogleș

Actor Colaborator

Smaranda Hăisan

Audiență generală

Premii Awards

UNITER 2022: - Premiul „Cel mai bun spectacol” - Premiul pentru creativitatea video design-ului și mapping-ului, oferit lui Andrei Cozlac Festivalului Internațional de Teatru „Theater at the Crossroads” din Serbia, 2022: - Cel mai bun spectacol - Cea mai bună scenografie (Dragoș Buhagiar) și cel mai bun video design (Andrei Cozlac) - Cel mai bun rol masculin (Călin Chirilă)

Informații suplimentare

E un text frumos. În care se regăseşte, la un moment dat, fiecare om. Aşa ne e scris. Să plângem pe cei pierduţi, să blestemăm moartea sau contextul venirii ei. Mizele se regăsesc în fiecare din cei prezenți în sală. Fiecare spectator simte și înțelege ce și cum vrea. În general, abstractul nu se poate juca. El trebuie ajutat de semne scenice. Citibile de către spectator. Modul de a crea acest spectacol, sămânța devenirii lui sunt în imaginația și sentimentele regizorului. Filtrul meu de gândire și simțire merge și trebuie să meargă în alte zone. Mai telurice.

Călin Chirilă

În spectacolul Teatrului Național din Iași, Purcărete substituie dialogului originar un monolog interior: plugarul și dublul său virtual, alter ego indisociabil de protagonistul confruntat cu iminența sfîrșitului. Aici, totul debutează într-un decor cotidian cu frigider, canapea și birou unde „plugarul” devenit scriitor își bate la mașină textele într-un ritm de stacatto nervos. Solitudine de artist sfîșiat de temeri, refugiat în exercițiul „scrisului” care îl înlocuiește pe acela al „oralității” originare. Dar, subtilitate extremă, o împăcare de ultima clipă intervine grație iubirii, grație iubitei care trezește și satisface apetitul sexual al protagonistului. Totodată, în jur, circulă și intervine „partenerul” virtual, care nu e decît imaginea dedublată a omului ce înfruntă moartea. Totul este dublu, dar fiecare dintre termeni aparține unui alt regim de prezență: omul și fantoma. Omul și realul afectat de irealitate căci, în scenografia lui Dragoș Buhagiar și designul video semnat de Andrei Cozlac, mobilele apar și dispar, și, ca într-o aventură onirică, nimic nu e cert. Dulapul, mobila masivă ce m-a făcut să mă gîndesc la dulapul lui Gaev din Livada..., e prezent pentru a fi apoi aneantizat. Dublul „virtual” al Plugarului cînd respectă dimensiunile umane, cînd se dilatează ca o umbră nemăsurată: această fluiditate dintre real și ireal se constituie în derutanta incertitudine poetică a reprezentației. Și, la capăt de drum, se deschide un nesfîrșit peisaj de ghețuri ca într-un tablou celebru de Caspar David Friedrich, unde se asociază cele două personaje rătăcite în imensitatea naturii imobilizate. Unde sîntem, de care parte, căci protagonistul pare pierdut printre ghețuri, iar alter ego-ul său l-a înlocuit în scenă? Din această incertitudine provine perplexitatea „fantastică” a meditației interioare despre moarte a omului cu dublul său. Pe fundalul de ecou îndepărtat al mașinii de scris ce-și scandează bătăile ca acelea ale unei toace în noapte. Moartea e în noi. Și de neuitat rămîne imaginea finală răspunzînd celei inițiale ce se deschidea cu un pat banal care, la capăt, pe scena complet goală, se răstoarnă pentru a se preschimba în mormînt.

George Banu

Recenzii

Exact despre om, înțeles ca ființă-întru moarte, depune mărturie spectacolul regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Național Vasile Alecsandri. Subordonată acestei idei heideggeriene mi se pare soluția în favoarea căreia a optat regizorul. Ajutat de excepționalul talent al video-designerului Andrei Cozlac, spectacolul atinge performanța ca rolul Plugarului (unul intelectual care își bate la mașină reflecțiile stârnite de revolta resimțită în fața morții), cât și al Morții să fie interpretate simultan, într-un dublu simultan, de unul și același actor, Călin Chirilă. Avem în fața ochilor un Călin Chirilă aievea și un Călin Chirilă în chip de hologramă. Grație acestui truc Moartea apare și dispare, ia cu sine felurite obiecte de decor, cercetează fie dulapul vechi (vechi de o sută de ani, precum cel din Livada de vișini?), fie frigiderul. Moartea își argumentează firescul, necesitatea, detaliul că s-a născut odată cu viața. Că e de domeniul naturalului. Moartea și dublul său, Viața. Viața și dublul său. Moartea. Un dublu care își află întruchiparea în iubire. Iubire semnificată de soția moartă care revine și în vis, și în memorie, și în realitate, și aievea, și în chip de hologramă. E jucată de Diana Chirilă. (Contributors)
Sunt unele momente, unele momente rare, când teatrul eliberează atâta magie din interiorul său încât nu găsești cuvintele potrivite pentru a o descrie fără a-l răni. Exact asta am simțit ieșind de la Sala Mare a Teatrului Național din Iași, unde am văzut acest spectacol, excelenta poezie medievală a umanistului german Johannes von Tepl, semnată de cel mai mare regizor român în viață, Silviu Purcărete. Uimire în fața măreției artei și o plecăciune adâncă în fața granițelor deschise ale imaginației umane. Emoție, admirație, toate odată. După mult timp și sute de spectacole, am aplaudat în picioare timp îndelungat. Dacă aș încerca să fac un top al celor mai bune 4-5 spectacole pe care le-am văzut în Grecia și în străinătate în ultimii zece ani, sigur acesta ar fi printre ele.
Inedita viziune regizorală a lui Silviu Purcărete conferă originalitate spectacolului. Conceptul, valorizat și de Johannes von Tepl, potrivit căruia Moartea rezidă în acel ceva ce însoțește ființa, face parte din ființă încă de la naștere: „Nu suntem nimic și totuși suntem ceva. Suntem nimic pentru că nu avem nici viață, nici înfățișare, nici duh nu suntem, nici văzută, nici atinsă nu putem fi. […] Suntem o întâmplare care e sortită fiecărui om. […] Fiecare om ne este dator cu moartea sa, pentru că moartea i-a fost dată ca moștenire la naștere.”, inspiră regizorul în a oferi ambele personaje aceluiași actor. Moartea devine astfel cealaltă latură a ființei. Omul și dublul său, Moartea. Călin Chirilă figurează prin detalii fine ale jocului, cu ludicitate, prin iscusite alternări de ritm, atât durerea, revolta omului simplu, cât și partitura complexă a Morții, când ironic sau crud, când filozofând cu accente de comic amar, întruchipând cu virtuozitate siguranța celei Atotputernice. Originalitatea schimbului de replici Plugar-Moarte este amplificată de excepționala creație a video designerului Andrei Cozlac. (LiterNet)
O sală mare și plină-ochi a aplaudat, minute în șir, la sfârșitul acestui „Plugarul și moartea”, un spectacol extraordinar, semnat Silviu Purcărete. Am simțit acolo, în atmosfera realmente încinsă, o stare – arareori întâlnită – de extaz intelectual impregnat, parcă, de împlinirea pe care o aduce cu sine înțelegerea a ceva extrem de complicat. Ceva de care ne temem, instinctiv dar totuși rațional (d-ale paradoxului!), care ne apasă, amețitor și amenințător. Am descoperit, cred, catharsys-ul ca stare de grație, omogenizantă în raport cu diversitatea grupului uman care ajunge să se împlinească prin laica (în sensul de profund cartezian) împărtășire. (LIterNet)
O „poveste” pe care Silviu Purcărete alege să o spună în primul rând vizual, într-un montaj de o frumusețe sumbră, de o extraordinară simplitate a liniilor și cu un puternic impact asupra privitorului. O derulare de cadre-stări desfășurată cu mijloace teatrale și cinematografice, în care corpul viu al actorului de pe scenă (și, implicit, al omului pe „scena” vieții), surprins în mișcarea lui interioară de năruire în fața neputinței e pus lângă celălalt corp, închis într-o imagine care doar dă impresia vieții, dar care e moartă prin chiar osificarea ei, captiv într-o iluzie (căci asta reprezintă și fotografia, și filmul, și holograma – nu un moment furat neantului, ci doar iluzia că suntem mai presus de el). Iar în această direcție, un plus e dat de recuperarea unor imagini ce amintesc de filmul mut, cu predilecția pentru alb și negru, cu mișcarea minimală, lentă, semnificativă prin repetiție, prin multiplicare ei cu semn doar ușor schimbat. (Alecart)

Mai multe spectacole

Premieră: 27.05.2022

Sala Studio "Teofil Vâlcu"

Sindromul Quijote

de Carmen Dominte

Durata: 1h

Regie: Radu Ghilaș

Premieră: 11.02.2024

Sala Mare

O tragedie veninoasă - după Women beware women de Thomas Middleton

Durata: 2 ore 30 min. (fără pauză)

Regie: Silviu Purcărete

Trei premii UNITER pentru spectacolul Teatru Național Iași, "Antologia dispariției", în regia lui Radu Afrim.